2012 Apr - Jun

pastoraţia Bolnavilor din America de Nord. Metode, Mijloace şi Dificultăţi Pastorale

Nu putem vorbi de pastoraţia bolnavilor fără a înţelege ce înseamnă sănătate şi boală din punct de vedere duhovnicesc, mijloacele şi metodele pastorale, dar mai ales fără a remarca etapele prin care trece bolnavul atunci când este în faţa morţii. Atitudinea şi gesturile preotului, corespunzătoare sau mai puţin corespunzătoare fiecărei etape, pot să transforme astfel vizitele sale la capătul bolnavului într-o mare binefacere sau un dezastru total.

Unul dintre aspectele cele mai dificile ale pastoraţiei este acela de a veni în ajutorul bolnavilor în stadiul terminal. Este vorba atât pentru păstorit, cât şi pentru păstor de a înfrunta ultimul vrăjmas, moartea.

A înfrunta moartea nu este lucru uşor cu atât mai mult cu cât trăim într-o societate occidentală care a evacuat-o, cazurile persoanelor care mor înconjuraţi de cei apropiaţi fiind foarte rare. În America de Nord se moare la spital. Pe de altă parte, tehnicile medicale moderne permit azi împingerea graniţelor tinereţii, forţei, performanţei şi prin consecinţă ale morţii, ridicând probleme de bioetică importante.

Indiferent de context, putem să spunem în general că este greu cuiva să moară atunci când are sentimentul că şi-a ratat viaţa. Contrariul este de asemenea valabil, atunci când viaţa a fost împlinită şi a avut un sens, putem înfrunta mai uşor moartea. Deci, este important pentru preot să poată arăta creştinilor care este scopul vieţii şi în ce constă o viaţă împlinită şi aceasta, pe cât cu putinţă, înainte ca aceştia să ajungă pe patul de moarte.

Pentru a ajuta oamenii în faţa morţii trebuie să-i cunoaştem bine. Anumite studii de specialitate ne arată că murim aşa cum am trăit. Omul va avea în faţa morţii aceleaşi reacţii şi atitudini pe care le-a avut în viaţă atunci când s-a confruntat cu un eşec, un stres sau a avut o încercare dificilă.

Nu în cele din urmă pentru a fi capabil să ajute pe alţii, preotul va trebui el însuşi să se gândească la reacţiile şi atitudinile pe care vestea morţii i le-ar produce, astfel va putea recunoaşte, înţelege şi accepta reacţiile şi sentimentele celorlalţi.

Preotul este chemat deseori să conlucreze cu o întreagă echipă medicală multidisciplinară atunci când este vorba de un bolnav în stadiu terminal, de unde necesitatea de a se adapta nu numai la nivel de orar sau de vizite, dar şi la nivel de mesaje şi atitudini.

Pentru aceasta câteva erori pot fi evitate:

• Spunând adevărul bolnavului. Să ne închipuim ce s-ar putea întâmpla dacă preotul ar da de înţeles bolnavului despre sfârşitul iminent în timp ce medicul ar spune contrariul sau invers. Ascunzând adevărul unui bolnav îl privăm să-şi ducă la bun sfârşit planurile ce le-a început sau să ia ultimele hotărâri în legătură cu moştenitorii sau soţia, să ceară iertare unei persoane cu care este în conflict, etc.
• A asculta. Un dicton francez spune că Dumnezeu ne-a dat două urechi, dar numai o singură gură şi poate din această cauză ar trebui să ascultăm de două ori mai mult decât să vorbim. Cu atât mai mult cu cât Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să controlăm ceea ce vorbim şi să păstrăm tăcerea închizând gura în schimb, urechile fiind tot timpul deschise nu putem să nu ascultăm. Înainte de a vorbi unei persoane care suferă şi chiar înainte de a vorbi despre cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ştim să ascultăm. Scopul preotului este să ajute bolnavul să facă toate cele necesare pentru a accepta ideea morţii şi a pleca în pace.
• A înţelege bolnavul. A ajuta înseamnă mai întâi de toate a înţelege prin ceea ce trece aproapele. Marea majoritate a bolnavilor în stadiul terminal trec prin cinci faze distincte; negarea, revolta, negocierea, depresia şi acceptarea. Această ordine nu este respectată totdeauna, iar timpul necesar trecerii dintr-o etapă într-alta poate să fie foarte diferit de la o persoană la alta. Nu în cele din urmă nivelul duhovnicesc al fiecăruia poate să bulverseze total aceste etape.
• Negarea. Prima reacţie a celui care realizează că o să moară într-un viitor apropiat este negarea. «Nu mi se poate întâmpla una ca asta», «Nu poate să fie adevărat…» Reacţii de genul acesta sunt destul de curente şi de obicei în această etapă vom vedea persoana că va încerca să pună la îndoială diagnosticul primit sau va încerca să nege cu vehemenţă gravitatea bolii până într-acolo încât să nu asculte de medic sau să vorbească mai degrabă despre vindecare sau despre planuri de viitor cu totul utopice. Negarea în sine poate să fie un lucru bun, dar şi rău în acelaşi timp. Bun, deoarece reprezintă un mecanism de apărare natural care permite persoanei să suporte şocul anunţului unui sfârşit iminent. Desigur, preotul va trebui să respecte această etapă şi să nu distrugă aceste ziduri de protecţie, ba chiar mai mult va trebui să înţeleagă nevoia trecătoare a bolnavului de a nega realitatea în faţa morţii. În acelaşi timp, negarea poate să fie rea, dacă persoana refuză să iasă din acest stadiu. Atunci intră în joc responsabilitatea medicului sau a celor apropiaţi.
• Revolta. Este etapa însoţită deseori de accese de mânie dirijate în primul rând împotriva celor din imediata apropiere, a medicului, a familiei, a preotului sau chiar împotriva lui Dumnezeu. Uneori, mânia nu este altceva decât un strigăt de ajutor a persoanei care suferă de o mare singurătate, iar atunci preotul poate auzi întrebări de genul «De ce eu?», «Ce am făcut ca să merit asta?». În aceste momente preotul este tentat să răspundă, pe când bolnavul nu caută neapărat un răspuns, ci mai degrabă un mijloc de a-şi exprima revolta sub forma unor întrebări retorice. De multe ori nu există alt răspuns decât acela că trăim cu toţii consecinţa căderii lui Adam, ceea ce poate sau nu să satisfacă pe cel bolnav, dar să nu ne imaginăm nici o clipă că trebuie să avem răspunsuri la toate întrebările şi cu atât mai puţin să ne simţim obligaţi să luăm apărarea lui Dumnezeu în faţa bolnavului. Ca şi negarea, revolta face parte dintr-un mecanism de apărare care permite într-o oarecare măsură o uşurare a suferinţei bolnavului. Odată exprimată, preotul poate reveni asupra subiectului cu mult calm şi cu mult tact reflectându-i celui suferind caracterul  iraţional al acestei etape.
• Negocierea. Văzând că revolta nu şi-a atins scopul, cel suferind va adopta un ton mai blând fiind gata să accepte voia lui Dumnezeu în schimbul prelungirii vieţii. Un exemplu clasic în acest sens este expresia de gen contract a creştinului mai puţin practicant «Doamne, dacă mă laşi să mai trăiesc puţin am să mă duc în fiecare duminică la biserică.» Această etapă este utilă pentru cel suferind pentru că demonstrează că persoana începe să-şi facă un bilanţ, să se judece pe ea însăşi. Poate că este vorba despre o judecată incompletă şi imperfectă cu siguranţă, dar este un început. În schimb nu trebuie să ne imaginăm că putem să-L înduplecăm pe Dumnezeu cu promisiuni.
• Deprimarea. Aceasta poate să se prezinte sub două forme. Una legată de invocarea trecutului, atunci când bolnavul se plânge de fapte pe care le-a făcut sau nu a putut să le facă, relaţii distruse etc., sau legată de viitor atunci când bolnavul regretă faptul că nu mai poate fi prezent în preajma celor dragi, de exemplu, din cauza iminentei morţi. Aici preotul nu trebuie să cadă în capcana de a aduce argumente uşoare care oricum riscă să fie respinse, doar ca să-l scoată pe bolnav din această tristeţe. Această etapă este indispensabilă şi cât se poate de normală deoarece permite bolnavului să treacă în următoarea etapă care este acceptarea.
• Acceptarea. Este ultimul stadiu la care din păcate nu toată lumea ajunge. Un exemplu relevant este cel al dreptului Simeon «Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne după cuvântul Tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta…» ceea ce ne arată că putem să ajungem la această stare cu condiţia de a împlini anumite lucruri. Desigur, în cazul dreptului Simeon este vorba de întâlnirea cu Mântuitorul Hristos ceea ce ar trebui să fie idealul fiecărui creştin. Dar atunci când acest ideal este departe, unele mici lucruri pot să aducă un sentiment de împlinire celui bolnav cum ar fi rezolvarea unor probleme sau reconcilierea cu cei apropiaţi, prieteni sau membrii ai familiei, etc. Faza de acceptare poate fi deasemenea reconfortantă, dar şi frustrantă în acelaşi timp. Reconfortantă pe de o parte, pentru că bolnavul aici este în pace cu ideea morţii şi frustrantă pentru că în procesul de detaşare de cele lumeşti persoana nu mai doreşte să aibă vizite sau să vorbească inclusiv cu cei apropiaţi. De fapt bolnavul nu-şi doreşte decât un singur lucru, să fie lăsat să moară în pace.
• A ajuta familia. Nu puţine sunt cazurile când familia trăieşte un sentiment de culpabilitate în urma morţii unui apropiat. Fie pentru că nu l-au îndrăgit suficient fie că i-au dorit, în taină, o moarte mai rapidă şi fără suferinţă sau poate că odată ar fi putut să-i greşească cu ceva celui decedat. În acest caz rolul preotului este de asculta şi de a accepta fără să judece sentimentele celor apropiaţi în aşa măsură încât să-i poată ajuta să asume şi să fie în pace şi ei la rândul lor cu ceea ce simt.

În concluzie, fiecare parohie trebuie să considere pastoraţia bolnavilor sau a persoanelor în vârstă ca parte integrantă a activităţii sale. Este o responsabilitate care îi priveşte pe toţi: preoţi, diaconi, membrii ai Consiliilor parohiale sau organizaţiile de doamne, fiecare după grija şi posibilităţile fiecăruia. O atenţie aparte trebuie acordată persoanelor în vârstă care au o nevoie mai mare de afecţiune şi de îngrijire, care nu sunt autosuficiente sau sunt în stare de obiectivă slăbiciune sau de izolare. Această pastoraţie va aduce cu sine valori care îi sunt proprii, cum ar fi: îmbogăţirea personală în raport cu Dumnezeu şi cu oamenii, precum şi înţelepciunea care provine dintr-o îndelungă experienţă.

Pr. Olimpiu Mărginean (Montreal, QC)