Cu zece săptămâni înainte de Sf. Paşti, Biserica Ortodoxă intră într-o perioadă cu totul deosebită a anului bisericesc, perioada Triodului. Este vorba de o pregătire treptată, de un urcuş duhovnicesc către Învierea Domnului. Mai întâi petrecem trei săptămâni înaintea Postului Sf. Paşti, perioadă în care suntem îndemnaţi la smerenie, ca şi vameşul din parabolă, la întoarcere către Tatăl ceresc, ca şi fiul risipitor, la luare aminte la fapte şi gânduri, căci vom ajunge la Judecată înaintea Domnului. Apoi păşim în post, perioadă de abţinere de la mâncăruri de origine animală, perioada de abstinenţă trupească care trebuie completată cu nevoinţă duhovnicească. Regimul special alimentar nu are sens în el însuşi decât dacă este completat cu străduinţe duhovniceşti, cu rugăciune, metanii, milostenie.
Sf. Ignatie Brianceaninov în Predica la Duminica Sf. Grigorie Palama se apleacă asupra acestui înţeles duhovnicesc al postului. Iar punctul de plecare este un cuvânt al Mântuitorului, altul decât cel rostit pe muntele Karantaniei ca răspuns la ispita celui rău. Cităm din Sf. Ignatie: „Nevoinţa postului nu ţine doar de trup; ea este folositoare şi trebuincioasă în primul rând pentru minte şi pentru inimă. Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. (Luca 21, 34). Mântuitorul ne-a descoperit prin aceste cuvinte o urmare a întrebuinţării necumpătate a mâncării şi băuturii, urmare pierzătoare de suflet. În urma desfătării pântecelui se îngreunează, devine grosolană, se împietreşte inima, mintea este lipsită de uşurimea şi de duhovnicia sa; omul devine trupesc.”
Strădania postului se referă la trup, dar foloasele postului se răsfrâng şi asupra inimii, spune Sf. Ignatie. Odată cu trupul, se îngreuiază şi sufletul, iar inima se împietreşte. Hrănindu-ne în mod nepotrivit şi fără măsură trupul, ne condamnăm la o lipsă de simţire a inimii, la o neînţelegere duhovnicească a vieţii noastre şi a lumii. Pierdem sensul existenţei noastre pe acest pământ, căci mâncarea, materia în general acoperă ceea ce este ne-material şi îi alterează funcţia de cunoaştere.
Dacă porunca postului a fost auzită de Adam încă în Rai şi neascultată, postul este cu atât mai necesar după căderea primului om. Căci spune mai departe Sf. Ignatie: „Noi suntem ţintuiţi de pământ, lipiţi de el cu tot sufletul, nu doar cu trupul; ne-am făcut cu desăvârşire trupeşti, lipsiţi de simţire duhovnicească, neînstare de cugetări cereşti. Porunca privitoare la post se arată iarăşi cea dintâi poruncă, neapărat trebuincioasă pentru noi. Numai cu ajutorul postului ne putem rupe de pământ! Numai cu ajutorul postului ne putem împotrivi puterii atrăgătoare a desfătărilor pământeşti! Numai cu ajutorul postului putem rupe legătura cu păcatul! Numai cu ajutorul postului cugetul nostru se poate ridica de la pământ, înălţându-şi privirile către Dumnezeu!”
Sfinţii Părinţi au numit postul temelie a tuturor virtuţilor, fiindcă prin post este păzită în cuvenita curăţie şi trezvie mintea noastră, iar inima în cuvenita subţirime şi duhovnicie. Cel ce clatină temelia virtuţilor clatină întreaga lor clădire.
Să luăm aminte la aceste cuvinte ale Părinţilor şi să păzim postul pentru a ne învrednici de roadele lui!
† NICOLAE
